George Calinescu - Enigma Otiliei - Caracterizarea personajelor

Costache Giurgiuveanu este pivotul romanului; psihologia sa de avar, urmarita de autor, detine frânele actiunii; ea explica si accidentul fatal, iar moartea personajului stinge actiunea. Avaritia lui mos Costache este indulcita de sentimentul patern pe care, il manifesta fata de Otilia, un sentiment insa care nu se realizeaza, fiind anihilat de teama de a se rupe de averea lui. Mai mult, afectiunea fata de "fe-fetita" sa apare si ca o compensatie morala pentru averea mamei Otiliei, pe care si-a insusit-o fara vreo forma legala, fapt ce a cauzat moartea acesteia si care conditioneaza acum starea materiala a Otiliei. Propriu-zis, o buna parte din averea lui mas Costache e averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care si-a insusit-o prin drept familial. In schimbul acestei averi, el ii da Otiliei afectiunea sa paterna si promisiunea ca-i va asigura viitorul. Sentimentul avaritiei ii terorizeaza viata si-i rapeste libertatea de a se misca omeneste in societate. De la inceputul romanului, personajul apare in aceasta postura. Tentativa de a nu-l primi pe Felix, desi ii este unchi si tutore - adica administrator al averii acestuia pâna la majorat - il defineste ca atare. Mai departe, "ciupeste" in mod meschin din veniturile lui Felix, dupa cum il "ciupeste" si pe Pascalopol la jocul de carti sau târându-se pe sub masa dupa o moneda cazuta din buzunarul acestuia, fara sa simta ridicolul situatiei. Cumpara material demolat, fiindca e mai ieftin, sau incearca la mai multe farmacii sa faca o reteta ca sa vada la care e mai ieftin si sa câstige astfel câteva centime. Manânca cu lacomie respingatoare la masa oferita de restauratorul chirias caruia ii vânduse cladirea restaurantului. Scena imbolnavirii subite, in care este dezbracat si imbracat - citata mai sus - dezvaluie pâna unde poate duce teroarea avaritiei care-i anuleaza demnitatea de om.
 

Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică" proiecţia autorului în afara, "tipizarea mea în ipostază feminină".} Este cel mai modern personaj al romanului atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţiala, reprezentând drama feminităţii.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura română (Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţara de Duiliu Zamilrescu şi de Olguţa din "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu) prin aceea că ea se allă permanent într-un proces dinamic, în continua devenire.
Portretul fizic sugerează trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de lata, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică. îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare colerela de danielă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".
Definită prin felul de a fi, prin fapte, afiuni, gesturi, vorbe si gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaşlere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un temperament nefericii: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată".
Camera Otiliei o defineşte întru lotul prin detaliile cu semnificaţii caracteriale; "o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, . (...) un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar putea fi interpretat ca sugestie pentru firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor). Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune autorul.
Faţă de Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Finalul romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Felix însuşi conchizând că după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia personajelor în mod diferii, stârnind contradicţii surprinzătoare.
Moş Costaohe o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "6 fală admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, cu care are răbdare, dar faţă de care nu distinge însă "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru ea, o consideră "o artistă", îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă fată". Aglae o consideră "o zănatică", "o dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-l cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece orice fiinţă umană se bucură.de viaţă adevărata doar câţiva ani: "noi nu trăim decât cinci-şase ani".
 
Felix Sima, definii chiar de Călinescu "martor şi actor", deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate II considerai un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin imaginile refletate în conştiinţa acestui personaj. Felix Sima este fiul doctorului losif Sima, de la laşi, care murise şi-1 lăsase în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Tânărul vine la Bucureşti, la unchiul său. ca să urmeze cursurile facultăţii de medicină.
Portretul Trzk ilustrează, prin detaliile descrierii, portretul moral al personajului: "faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină", cu "şuviţe mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă", obrazul de "culoare măslinie", iar nasul "de o tăietură elenică" îi dădea o "nota voluntară".
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează încă de la început o fire raţională, lucid, cu o mare nevoie de certitdini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat. De la început simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire, fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a păstra o dragoste pură pentru fată. 11 descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi "se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".
în relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, siluându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, condueându-se după un cod superior de norme etice: "să-mi fac o educaţie de om. Voi li ambiţios, nu orgolios."
Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceza şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa,
devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivii ambiţiei sale, cu fata unei personalitţăi politice a vremii, carc-i asigură si un statut social superior.
Stanică Raţiu este tipul arivistului, al parvenitului, înscris în galeria lui Dinu Păturică, personajul lui Nicolae Filimon, fiind în acelaşi limp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I.L.Caragiale. "Avocatul fără procese , Stanică provine dintr-o familie numeroasă care-şi împărţise diferitele moşteniri, fiind produsul societăţii în care trăieşte, o societate în care banii reprezintă lotul, în care căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca şi cariera, succesul în viaţa politică, respectul şi statutul social, adică o lume unde "Zeul la care se închină toţi este banul" (Balzac).

, Portretul lui Stanică Raţiu, avocat de profesie, dar fără succes în profesie, este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificaţii morale, acesla fiind un bărbat "de o sănătate agresivă", cu "părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă", îmbrăcat "într-un costum de soie-ecrue deschis", cu "o lavalieră" înfoială, semn al dorinţei sale de a părea un om de lume, în pas cu moda. El îşi face apariţia în casa lui Costachc Giurgiuveanu, unde se .adunaseră toate personajele romanului la o partidă de cărţi, cu scopul de a-1 convinge pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi respecte promisiunea de a se căsători legal eu dânsa.
Gesturile, atitudinea, acţiunile şi mai ales locvacitatea personajului compun parvenitul şi demagogul tipic: "Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator", care aşteaptă cu nerăbdare "lovitura cea mare care sâ-i schimbe cursul vieţii". De aceea el nu se dă în lături de la nimic pentru a deveni bogat, colportează ştiri, dă sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amestecă în cele mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gândeşte să le respecte, fiind mereu în mişcare, prezent oriunde şi peste lot, agasând pe toată lumea: "informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător".
Dotat cu o locvacitate desăvârşită. Stanică ţine discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o uşurinţă ce demonstrează că nici una din ideile exprimate
nu-1 defineşte.
Se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care trăieşte în concubinaj, sperând că ea va moşteni o avere importantă, face"un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu", dar iubirea se stinge, ea nu este femeia potrivită care să-1 ajute în ascensiunea de a deveni un om important în societate, prin îmbogăţire. De aceea se hotărăşte să se despartă de ea, deoarece nici casele promise
Olimpiei de către familie nu îi sunt date de Simion şi, din perfidie structurală, nu se lasă descoperit în adevăratele motive, ci dă vina pe faptul că este lipsit de "fericirea paternităţii" (după moartea lui Relişor) şi face paradă de sensibilitatea sa, ducând "o luptă dureroasă între sentimente şi datorie".
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stanică "are geniu", adoptă maniere distinse cu Aglac, pe Aurica "o ia în braţe şi o săruta viguros". Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influentă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. In timpul bolii lui Costachc Giurgiuveanu, Stanică îi povesteşte despre decesele unor persoane, "cu o viteză satanică", înspăimântându-l pe bătrân.
Hotărât să pună mâna pe averea lui moş Costache, se furişează în casa acestuia, apare din umbră când nu te aştepţi, îl descoase cu privire la testament, pândeşte mereu o ocazie potrivită şi aceasta se iveşte: văzând unde ţine bătrânul banii. îi fură şi-i cauzează astfel moartea: "ba-banii, pu-pungaşule". Fără nici un pic de remuşcarc, joacă rolul îndureratului "cel mai pătruns de evlavie", mai ciupeşte ceva bani din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte eu lotul familia Tulea. Se căsătoreşte cu Georgeta, îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morlînomani şi este propulsat de noul săli statul social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.

Aglae Tulea esle "baba absolută, fără cusur în rău", aşa cum o caracterizează Weissman, esle sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi şi Aurica şi soţia lui Simion Tulea.
Portretul fizic esle detaliat şi are semnificaţii pentru portretul moral: "cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", cu faţa "gălbicioasă", cu "buzele subţiri", cu nasul încovoiat, obrajii brăzdaţi de cute adânci şi ochii bulbucaţi ca ai lui moş Costache, împroaşcă ură şi venin, fiind mereu invidioasă şi arţăgoasă.
Lacomă şi obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu şi-l împlineşte: realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată împotriva Otiliei, Aglae se opune cu tărie încercării fratelui ei de a înfia fata: "Cât trăiesc cu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţii stricata asta. Cine ştie ce-o (\ între ei".
Desconsideră orice preocupare intelectuală, considerând că prea multă carte strică minţile oamncnilor, de aceea îl înţelege pe Titi, căruia-i
curge sânge din nas de prea multă învăţătură, deşi acesta împlinise 22 de ani şi rămăsese repetent mereu, ncrcuşind să-şi termine şcoala. Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Tili îl trimite să se legene' ca să se liniştească, amplifieându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă sâ-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea ncintrând în calculele sale. Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane.
O urăşte profund pe Otilia, pe care o dispreţuieşte pentru că e "orfană", o jigneşte fără nici un fel de jenă, spunându-i "stricată" şi "dezmăţată", dând-o de exemplu negativ Auricăi. Autoritară, dar plină de răutate faţă de toată lumea, anihilează personalitatea copiilor ci, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia e părăsită de Stanică, Titi cade tot mai mult în mania "legănatului", iar Aurica rămâne fată bătrână.
Zgârcită şi rapace, invidioasă şi plină de ură, ca sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi dărăpănată, fiind înşelată de Stanică, de Costache, deşi instalase în casa fratelui ci un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă, suspectând pe oricine, cade ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi.

Aurica Tulea este fata cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic.
La sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Pclix vede "o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite", arătând mult mai în vârstă, deoarece era fardată strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit. Avidă după bărbaţi, este obsedată de măritiş şi vede în oricine un posibil pretendent. Insistenţele ci insinuoase, comportamentul ei de "fată cuminte" pun pe fugă toţi bărbaţii. Este "îndrăgostită" din principiu, luând în calcul orice bărbat aflat în preajmă, pe Felix care "odată fugi pe poartă repede, în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund", pe Pascalopol, pe care nu-l înţelege în dragostea lui pentru Otilia ("ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?"). Ura sa se îndreaptă lot asupra Otiliei, despre care crede, ca şi mama sa, că ştie să se agate de gâtul bărbaţilor. Ura îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă
Plimbările ei pe Calea Victoriei devin din ce în ce mai dese şi mai rapide, adevărate raiduri ce denotă disperarea care este din ce în ce mai nestăpânită, "îşi despleti părul (...) se vopsi şi mai violent şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei".
Lipsită de farmec, de generozitate, de nobleţe, de delicateţe şi sensibilitate, ca seamănă cu Aglae, devenind acră, rea, arţăgoasă, nesuferită.

Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei, un tânăr neputincios, incapabil de a gândi ceva creativ. Este dominat de automatisme, copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în stare să înveţe şi rămâne repetent de mai multe ori, abandonând şcoala. Este încurajat de mama sa, Aglae, în manifestările psihice, când, aflat în criză, se leagănă orc în şir. îl moşteneşte ereditar pe tatăl său, Simion Tulea, devenind treptat hi fel de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în jurul lui. Se tulbură erotic, devenind irascibil în preajma femeilor şi, lipsit total de personalitate, o ascultă pe Aglae şi în relaţiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viaţă, fiind autoritatea supremă cu care le ameninţă pe cei carc-l supără: "Vă spun la mama!"
Simion Tulea, soţul Aglaei, fost mecanic, acum pensionar, devine senil şi apatic, evoluând treptat spre nebunie. Starea sa se manifestă prin crize de melancolic sau, dimpotrivă, de agitaţie, devine obsedat de mâncare, se crede Isus Hrislos, lucrează la gherghef, toate acestea lăsând-o loial indiferentă pe soţia lui. Nu are nici un fel de percepţie a statutului său de tată, nu-şi iubeşte copiii, iar pe Olimpia nu o recunoaşte drept fiica lui. înnebuneşte, este internat în ospiciu şi este părăsit de întreaga familie. - Leonida Pascalopol, moşier rafinat, este prezentat cititorilor tot prin ochii lui Felix, cure vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Parul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei".

Pascalopol este un om generos, rafinat, cu gusturi desăvârşite, elegant, arc o casa mobilată cu distincţie, cântă la flaut, este cultivat şi plin de nobleţe. Nerealizat pe planul studiilor (fusese student la litere în Germania şi la drept în Franţa), întrucât le abandonase când îi murise tatăl şi trebuise să îngrijească de mama sa şi de moşie şi pe plan matrimonial, pentru că fusese căsătorit cu "o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv", Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în prejma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru "orfană". Olilia îl vede ca pe un "om de lume", un "bărbat şic şi singur, săracul". Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentru tânăra fermecătoare, "ca o rândunică",
deşi el însuşi recunoaşte că nu poate distinge "ce e patern şi ce e viril" în relaţia lui eu Otilia. Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are "nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental", acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte-, "Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte". Dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moş Coslachc, aduce delicatese pentru cina, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.
Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.
Cu aceeaşi nobleţe sufleteasca, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivii pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni "nevasta unui conte, aşa ceva", dintr-un profund sentiment "de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi".
In 1932,vorbind despre direcţia pe care trebuie să o urmeze romanul românesc, dacă să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Câlinescu argumenta că "trebuie să fim cât mai originali, şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental, (...) literatura nu e in legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman".
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one